Diferența dintre condiționarea clasică și condiționarea operatorului

• 2019

Învățarea poate fi înțeleasă ca o schimbare destul de îndelungată a comportamentului, care rezultă din această experiență. Este util pentru noi să ne adaptăm în funcție de mediul înconjurător. Cea mai simplă formă de învățare se numește condiționarea, care poate fi de două feluri, adică condiționarea clasică și condiționarea condiționată. Condiționarea clasică este una în care organismul învață ceva prin asociere, și anume stimuli condiționat și stimulente necondiționate.

Operatorul de condiționare este tipul de învățare în care organismul învață prin modificarea comportamentului sau modelului prin armare sau pedeapsă. Luați o citire a acestui articol pentru a înțelege diferențele dintre condiționarea clasică și condiționarea operatorului.

Conținut: Condiționarea clasică pentru operații climatizate

1. Diagramă de comparație
2. Definiție
3. Diferențele cheie
4. Concluzie

Diagramă de comparație

Bazele comparației	Condiții clasice	Condiționarea operantă
Sens	Clasificarea condiționată este un proces în care învățarea este posibilă prin formarea unei asocieri între doi stimuli.	Operatorul Conditioning, se referă la învățarea în care organismul studiază relația dintre răspunsuri și consecințele acestora.
Subliniază pe	Ce precede răspunsul?	Ce urmează răspunsul?
Bazat pe	Comportament involuntar sau reflexiv.	Comportament voluntar.
Răspunsuri	Sub controlul stimulului	Sub controlul organismului
Stimul	Stimularea condiționată și necondiționată este bine definită.	Stimularea stimulată nu este definită.
Apariția unui stimul necondiționat	Controlat de experimentator.	Controlat de organism.

Definiția Classical Conditioning

Condiționarea clasică sau de a spune că condiționarea respondentului este o tehnică de învățare în care experimentatorul învață relația dintre doi stimuli care precedă răspunsul natural. Aceasta indică faptul că apariția unui stimul indică posibila apariție a unui alt stimul.

Condiționarea clasică a fost creată de Ivan Petrovich Pavlov, care a fost un fiziolog rus. Se presupune că un organism învață ceva, prin interacțiunea sa cu mediul, care tinde să modeleze comportamentul și starea de spirit. Componentele condiționării clasice sunt:

1. Stimularea americană sau necondiționată : stimulul care determină ca organismul să reacționeze necondiționat sau natural.
2. UR sau răspuns necondiționat : Se întâmplă natural când se oferă sau se afișează stimulul necondiționat.
3. CS sau Stimul condiționat : Stimularea care determină o reacție la ceva așa cum este asociată cu altceva.
4. CR sau răspuns condiționat : este un răspuns învățat, la un stimul neutru.

Condiționarea clasică se bazează pe anumiți factori care sunt:

• Relațiile de timp între stimuli.
• Tip de stimuli necondiționați, adică aversivi sau apetisanți.
• Intensitatea stimulilor condiționați.

Definiția Operant Conditioning

Operatorul se referă la răspunsul controlat, voluntar sau la comportamentul organismului viu. Învățarea prin operant se numește operant condiționat. Aici, răspunsul unui individ se bazează pe consecința care apare ulterior. Cu alte cuvinte, este un proces simplu de învățare în care probabilitatea de răspuns este mărită prin manipularea rezultatului. Se utilizează frecvent teoria motivării forței de muncă.

Altfel numit ca condiționare instrumentală, a fost propusă în anul 1938 de către BF Skinner (un psiholog american). Acesta susține că frecvența răspunsului crește, dacă are o consecință favorabilă, în timp ce frecvența va scădea dacă are o consecință nedorită. În acest sens, experimentatorul învață să înțeleagă comportamentul organismului și efectele unui astfel de comportament.

Factorii determinanți ai condiționării operanților sunt cei de la:

• Reinforcing, adică consecința
• Natura răspunsului sau a comportamentului
• Intervalul de timp între apariția răspunsului și armare.

Diferențele cheie între condiționarea clasică și condiționarea operatorului

Diferențele dintre condiționarea clasică și condiționarea operatorului sunt explicate în punctele de mai jos:

1. Condiționarea clasică este un tip de învățare, care generează asocierea dintre doi stimuli, adică unul înseamnă apariția altui stimul. În schimb, operatorul de condiționare afirmă că organismele vii învață să se comporte într-o manieră particulară, datorită consecințelor care au urmat comportamentului lor trecut.
2. În condiționarea clasică, procesul de condiționare în care experimentatorul învață să asocieze două stimuli, pe baza răspunsurilor involuntare care apar înainte de el. În contrast, în condiționarea operantului, comportamentul organismului va fi modificat în funcție de consecințele care apar ulterior.
3. Condiționarea clasică se bazează pe un comportament involuntar sau reflexiv, în esență, răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului, cum ar fi gândurile, emoțiile și sentimentele. La cealaltă extremă, condiționarea operantă este una care se bazează pe un comportament voluntar, adică răspunsuri active ale organismului.
4. În condiționarea clasică, răspunsurile organismului sunt sub controlul stimulului, în timp ce în condiționarea operant, răspunsurile sunt controlate de organism.
5. Condiționarea clasică definește stimulul condiționat și necondiționat, dar condiționarea condiționată nu definește stimulul condiționat, adică poate fi generalizat.
6. Când vine vorba de apariția stimulului necondiționat, acesta este controlat de către experimentator și astfel organismul joacă un rol pasiv. Contrar acestui fapt, apariția întăritorului este sub controlul organismului și astfel organismul acționează în mod activ.

Concluzie

Pentru a rezuma, condiționarea clasică este una în care asociați doi stimuli, dar nu există nici o implicare a comportamentului. Dimpotrivă, condiționarea operant este un tip de condiționare în care comportamentul este învățat, menținut sau modificat, în funcție de consecințele pe care le produce.